Capitolul II Abordarea sistemică a teritoriului

Capitolul II Abordarea sistemică a teritoriului

Sistemele teritoriale sunt extrem de variate atât din punct de vedere teritorial cât şi din punct de vedere al complexităţii. Ca extindere teritorială este vorba de sisteme ce pot fi individualizate la nivel de microscară şi sisteme identificate la nivel de macroscară.

În cazul sistemelor puternic antropizate diversitatea este crescută. Diversitatea sistemelor teritoriale este relevată de ecologia umană, antropogeografia fizică şi geografia umană, aceasta fiind strâns legată de importanţa ecologică a ei.

2.1. Sisteme teritoriale

În evoluţia cercetărilor geografice asupra sistemelor teritoriale se constată continuităţi şi discontinuităţi, alternanţe de perioade în care un subdomeniu sau o concepţie se află la modă, iar altele sunt abandonate un timp, pentru a fi reluate şi redescoperite ulterior. Categoriile de baza în cercetările întreprinse asupra sistemelor teritoriale sunt frecvent identificate cu geosistemul şi regiunea geografică.

Deşi, supuse unui şir continuu în ceea ce priveşte semnificaţia semantică şi modul de utilizare în cercetările propriu-zise, cele două noţiuni rămân categorii operaţionale fundamentale în analizele teritoriale.

Pentru a evita eventualele confuzii generate de modul particular în care sunt interpretate noţiunile de regiune şi geosistem, considerăm că noţiunea de sistem teritorial este cea mai adecvată în orice analiză, având în vedere nivelul de generalizare la care operează geografia, dar şi alte ştiinţe care analizează conceptul de teritoriu, în ansamblul său.

2.2. Conceptul de sistem teritorial

Realitatea teritorială este tot mai complexă şi se află într-un permanent proces de restructurare spaţială, dar şi calitativă. Pentru a o cunoaşte mai bine şi pentru a o gestiona ca atare, este necesară decuparea ei în ansambluri funcţionale, respectiv sisteme teritoriale, constituite din elemente şi relaţii, care au ca finalitate atingerea unor ţeluri comune.

Pornind de la această idee, teritoriul poate fi reprezentat în doua moduri deosebite: unul prin care acesta apare ca suportul necesar existenţei umane, iar cel de-al doilea prin care este considerat ca un cadru teoretic, în care se desfăşoară procese biofizice şi antropice deosebite.

În primul caz, practic, avem de-a face cu funcţii complexe ale teritoriului, ce depăşesc simplul rol de suport fizic, integrând toate sensurile şi semnificaţiile reieşite dintr-o locuire continuă, din aspiraţiile comunităţilor respective. În cel de-al doilea caz este vorba de judecarea diferenţierilor teritoriale prin prisma calităţii locuirii, apreciată prin sisteme de indicatori, care să exprime nivele de organizare şi nivele de calitate a vieţii.

Sistemul teritorial este esenţial în definirea unui anumit tip de dezvoltare teritorială, care are în vedere atingerea unor finalităţi de ordin social-economic şi cultural.

Pentru înţelegerea foarte clară a rolului pe care îl au sistemele teritoriale în procesul de dezvoltare este necesar a descifra modul în care acestea pot fi concepute ca sisteme. O astfel de abordare implică trei tipuri de analize succesive, care în esenţă, reprezintă o modalitate logică de demonstrare a modului în care este structurat şi funcţionează un sistem teritorial.

Structura sistemului teritorial - pentru cunoaşterea structurii interne a unui sistem teritorial este necesară identificarea principalelor componente şi a rolului lor în definirea stării acestuia. La nivel macro-structural am putea distinge doua mari subsisteme: unul care are în vedere componentele naturale, pe care l-am putea aproxima cu mediul natural, iar celalalt care are în vedere componentele social-economice şi culturale, identificat cu mediul antropic. Cele două subsisteme majore interacţionează prin componentele lor proprii sau prin seturi de componente.

Cu scop analitic, putem distinge un macrosistem natural, în care apar şase componente de bază: relieful, solul, apa, vegetaţia şi fauna şi un macrosistem social-economic, constituit din patru seturi de componente. În cadrul macrosistemului natural se instaurează relaţii tipice între componente, care îmbracă forme diferite, fiind de regulă, relaţii de determinare reciprocă.

Spre exemplu, relieful contribuie la stabilirea mecanică a solului, la asigurarea unei viteze de scurgere a apelor (prin pantele versanţilor), la modificarea climatului şi crearea de topoclimate specifice (prin altitudine şi prin expoziţie), la oferirea unui potenţial de habitat ridicat faunei din sistemul teritorial natural respectiv. În acelaşi timp, relieful este influenţat de sol prin procesele de coroziune, de ape prin eroziune, de climat prin eroziune pluvială, iar prin fauna de acţiunea acesteia la nivelul microformelor de relief.

Solul interacţionează direct, în afara reliefului, cu apa, determinând o diminuare a scurgerii lichide şi solide, ca urmare a capacităţii sale de reţinere a acesteia, cu vegetaţia, căreia îi oferă un habitat adecvat. Invers solul este influenţat de apă prin capacitatea erozivă a acesteia, de vegetaţie prin litieră şi caracterul izotermic asigurat prin aceasta, iar de faună prin procesele de mineralizare şi humificare pe care le determină.

Aşezările umane, ca o componentă caracterizată prin cel mai înalt grad de antropizare, sunt puternic influenţate în afara celor două seturi de componente menţionate, de comportamentul comunităţilor umane. În funcţie de experienţa, preferinţele şi aspiraţiile lor, aceste comunităţi schimbă fizionomia şi funcţionalitatea spaţiului construit.

Totodată, aşezările umane, indirect, prin populaţiile ce le conţin influenţează comportamentul comunităţilor umane creând atitudini sau obiceiuri de locuire. Prin definiţie, aşezarea umană conduce la artificializarea mediului natural, mediu care are un rol esenţial în localizarea aşezărilor respective.

Sistemul teritorial rezultă, de fapt, din interrelaţiile care se instaurează între mediul natural şi celelalte medii artificiale, respectiv mediile: economic, construit, social şi psihologic, având o fizionomie şi o funcţionalitate strâns dependentă de intensitatea şi formele pe care le îmbracă relaţiile dintre acestea.

2.3. Caracteristicile sistemului teritorial

Sistemul teritorial este unul din cele mai complexe sisteme geografice datorită prezenţei mari pe care o are la schimbare. Deoarece prezintă numeroase componente, sistemul teritorial reacţionează la orice schimbare ce provine din mediu provocând modificări de direcţie opusă dar de mărime egală cu aceea care i-a dat naştere.

2.3.1. Complexitatea sistemului teritorial

Complexitatea unui sistem teritorial rezidă din numeroasele sale subsisteme, conectate prin relaţii de interdependenţa şi cooperare, care se stabilesc după legi cosmice, geografice, fizice, chimice, biologice, din comportamentul specific al fiecărei componente, din tipul şi viteza de reacţie diferită a acesteia la modificările interne sau externe ale ansamblului.

În general, orice sistem teritorial se comportă ca un sistem termodinamic şi informaţional optimal deschis şi are o structură disipativă.

Faptul că sistemul teritorial este conceput ca unul dintre cele mai complexe sisteme geografice se demonstrează şi prin rezistenţa foarte mare pe care o are la schimbare, respectiv nu orice intervenţie sau set de intervenţii conduc la o schimbare fundamentală a sa sau a unei parţi din aceasta.

Datorită modificărilor sistemele teritoriale antropizate prezintă o rezistenţă mult mai mare decât sistemele teritoriale naturale.

În cazul sistemelor naturale antropizate concretizate printr-un peisaj heterogen are loc un proces de asimilare a schimbării pe când în cazul celor omogene, o schimbare locală poate conduce la o detaşare a unui subsistem teritorial de sistemul iniţial.

Principalele componente ale unui sistem teritorial sunt:

• resurse = elementele care alimentează procesele de ciclare, de natură minerală, biologică sau antropică.
• agenţi = organisme capabile să uşureze unele procese ale metabolismului prin absorbţie, transformare, stocare, canalizare şi transportul resurselor.
• procese = mecanisme prin care procesele suferă schimbări şi transformări metabolice, anabolice şi catabolice, implică şi transfer de energie.
• produse = obiecte sau servicii, rezultă din procese care prelucrează resursele. Produsul obţinut la un anumit nivel poate deveni resursă pentru alt nivel.
• nivele trofice = etape mai mult sau mai puţin marcate şi stratificate în timp şi spaţiu:
• Mineralotrofia = dezagregarea, coraziunea, eroziunea, pedogeneza, fotosinteza, respiratia, dispersia.
• Zootrofia = migraţia, reproducerea, stocarea pentru ierbivore, vânătoarea, construcţia pentru carnivore.
• Tehnotrofia = stocarea, canalizarea, calificarea forţei de muncă, urbanizarea.
• Nootrofia = amenajare, planificare.

2.4.Organizarea sistemelor teritoriale

Sistemele teritoriale, cu grade diferite de antropizare, cunosc o dinamică permanentă sub impulsul proceselor natural şi antropice . Asistăm la un proces continuu de structurare, care poate fi apreciat ca unul de organizare.

2.4.1. Procesul de auto-organizare a sistemelor teritoriale

Organizarea, prin definiţie, implică o intervenţie externă, acţiuni voluntariste, ceea ce înseamnă desfăşurarea unui proces controlat. Dacă, aparent, un astfel de proces poate avea loc în cazul unui sistem teritorial puternic antropizat, în cazul unuia dominant natural pare a fi impropriu a discuta despre organizare.

Spunem că este vorba de o organizare aparentă pentru că în realitate, la o scară temporală mai mare, inclusiv sistemele teritoriale antropizate se auto-organizează. Adică, orice intervenţie care la un moment dat a fost luată în spiritul “organizării optime” a sistemului teritorial şi ulterior a fost afirmată de evoluţia sistemului, va fi anulată sau efectele acesteia vor fi estompate.

Organizarea „naturală” a sistemelor teritoriale a constituit în mod frecvent obiectul de studiu al geografiei, îmbrăcând aspectul de cunoaştere, explicare şi prognozare (uneori) a sistemelor geografice naturale. Organizarea naturală adecvată a peisajelor este considerată aceea care permite o evoluţie progresivă a acestora, în conformitate cu legile naturale.

Acest tip de organizare a spaţiului este rezultatul unor permanente interacţiuni între forţele endogene şi exogene, care după legi cosmice, fizice, chimice, biologice şi geografice tind spre atingerea unui studiu de echilibru relativ.

Datorită intervenţiei tot mai accentuate a omului asupra sistemelor teritoriale, evoluţia lor firească este perturbată, modificările fiind nesemnificative sau fundamentale. În ultimul caz intervenţia a determinat ruperi de ritm în dezvoltarea naturală, dezechilibre care au accentuat evoluţia (involuţia) peisajelor, a spaţiului geografic respectiv.

Trecerea de la organizarea naturală la organizarea antropică nu s-a făcut brusc, ea continuă şi astăzi, procesul fiind etapizat şi rezultând din adaptarea permanentă a omului la limitele impuse de unele legi naturale, de resursele finite ale planetei.

Organizarea antropică nu implică o locuire a organizării naturale a spaţiului, ci reprezintă o formă de acţiune a omului, care se desfăşoară într-un anumit cadru de structurare naturală a spaţiului geografic.

Organizarea antropică a sistemelor teritoriale reprezintă acţiunea conştientă a omului de a modifica unele componente a spaţiului geografic (printr-un ansamblu de intervenţii), în scopul creşterii eficiente economico-sociale, fără a determina dezechilibre în organizarea naturală a acestuia.

2.4.2. Particularităţi în organizarea sistemelor teritoriale

Organizarea spaţiului geografic pe sisteme teritoriale reprezintă un subiect generos de studiu puţin abordat în literatura geografică românească, dar deosebit de util geografiei pentru caracterul sau pragmatic.

Puternic mediatizată, ideea resurselor limitate ale Terrei a generat o multiplicare a preocupărilor, îndeosebi ca urmare a lucrărilor Clubului de la Roma şi a celor recent apărute în cadrul a diferite programe desfăşurate sub egida O.N.U., UNESCO, Banca Mondială sau a altor instituţii mondiale.

Organizarea sistemelor teritoriale reprezintă o opţiune strategică la nivelul unor ansambluri teritoriale, putând influenţa procesele care se desfăşoară la nivele inferioare .

2.5. Abordări ale sistemelor teritoriale în spiritul dezvoltării durabile

Apariţia problemelor globale ale mediului a dat naştere la ideea că economia şi societatea în general sunt capabile să gospodărească dezvoltarea încât să se asigure regenerarea sau conservarea calităţilor esenţiale ale mediului . Aceasta asigură atât materiile prime, intrările, în procesele de producţie, cât şi preluarea deşeurilor.

Conceptul de dezvoltare durabilă demonstrează că reproducerea mediului natural depinde în mare măsură de sfera economică. În acest context cerinţele dezvoltării durabile respectă întru totul mecanismele şi regulile de funcţionare a biosferei în întregimea ei.

Abordarea eco-energetică a sistemelor teritoriale - utilizând sistemul teritorial, cantitate fundamentală pentru organizarea spaţiului în viziunea dezvoltării durabile, dispunem de un cadru conceptual capabil să ofere diagnoze pertinente şi chiar elemente de prognoză.

Sistemele teritoriale se găsesc în diferite stadii de evoluţie, iar cele pur naturale sunt tot mai reduse numeric. Intervenţia omului, ca element şi factor al evoluţiei acestora, a introdus numeroase modificări în funcţie de gradul de încărcătură umană, de amploarea şi de tipul activităţilor economice.

Aceste toate elemente caracterizează nivelul de antropizare a sistemelor. Aprecierea acestui nivel este destul de dificilă şi cel mai adesea se rezumă la densităţi de populaţie, la diverse produse (agricole sau industriale) realizate pe cap de locuitor.

Un punct de vedere relativ nou, şi de aplicare în aprecierea cantitativă a sistemelor teritoriale îl constituie abordarea eco-energetică. După cum se ştie, cu privire la participarea elementelor mediului natural la procesele de producţie, abordarea economică clasică acordă importanţă numai resurselor naturale, comerciale (de regulă epuizabile), care şi-au câştigat statutul de factori de producţie.

Vitalitatea unei economii naţionale depinde nu numai de forţa de muncă, de maşinile şi tehnologiile cu care se transformă, dar şi de nenumărate procese naturale externe mecanismelor de piaţa. Realitatea ecologică participă la producţia naţională şi în acest sens se poate spune că aceasta este strâns legată de dimensiunea ecologică reprezentată de biosferă.