Capitol Scurt Istoric

Din antichitate şi până astăzi, partea nordică, nord-vestică şi cea centrală a Dobrogei au constituit zone intens populate, care ofereau posibilităţi de legătură între centrele vitale ale regiunii. Teritoriul comunei Luncaviţa adăpostea un drum de acces care traversa Dobrogea de la vest la est, dar şi de la nord la sud, de la Ibida (Slava Rusă), pe la Valea Taiţei, la Cetatea Noviodunum (Isaccea). Astfel, găsim şisturi romane, romano-bizantine şi feudal timpurii, deosebit de bogate în material arheologic din nordul până în sudul judeţului.

Teritoriul comunei Luncaviţa, prezintă vestigii de locuire umană din timpuri imemorabile. Cercetările arheologice,au scos la iveală vestigiile unei aşezări datată în perioada neolitică, în apropierea localităţii Luncaviţa, la circa 6 km spre sud, pe locul numit „Cetăţuia”. Urmele de aşezări romane şi bizantine vin să completeze repertoriul arheologic al zonei.

Pentru epoca medievală, ca la majoritatea aşezărilor dobrogene de la Dunărea de Jos, nici pentru Luncaviţa nu s-au găsit multe documente din care să reiasă vechimea localităţii aflate pe acest teritoriu. Surse documentare precizează că românii reprezentau populaţia majoritară, fără a se oferi şi date exacte.

La începutul secolului XX,localitatea apare sub denumirea actuală şi este menţionată ca având o populaţie de 1,404 locuitori de religii ortodoxa, majoritatea fiind agricultori şi grădinari. În perioada primului război mondial, în această localitate se stabilesc olteni şi moldoveni, în majoritate veterani de război împroprietăriţi. După cel de-al doilea război mondial populaţia localităţii Luncaviţa cunoaşte un progres numeric, ajungând în anul 1960 la 3.426 locuitori.

Localitatea Rachelu, apare rar descrisă în cronicile medievale, prima dată consemnat în 1775 ca fiind o localitate „creştină”. Denumirea satului a cunoscut în secolul al XVIII-lea, mai multe variante (Arachel, Rachieni, Rachela, etc.), iar tradiţia satului păstrează încă multe legende de întemeiere a localităţii.
Datorită zonei (lunca Dunării şi Munţii Măcinului), s-a înregistrat o continuitate a locuirii din cele mai vechi timpuri:

În anul 1898 cercetătorul Pamfil Polonic, trimis de Grigore Tocilescu, descoperea “cetatea preistorică”de la confluenţa văii “Ascunse” cu pârâul Luncaviţa. De fapt, “cetatea” era o frumoasă aşezare neolitică, aparţinând culturii Gumelniţa, datând din jurul anilor 5500-5000 î.Hr.

În anii care au urmat, descoperirile s-au înmulţit dovedind o locuire neîntreruptă din preistorie şi până în contemporaneitate, mediul natural constituind o sursă neîntreruptă de hrană pentru toate comunităţile care s-au sedentarizat sau au tranzitat acest spaţiu.

Astfel, perioada neolitică în arealul luncăviţean atinge apogeul în perioada de tranzit spre epoca metalelor, când alături de o ceramică care impresionează şi astăzi prin arta execuţiei şi ornamentului, apar primele unelte din cupru. Din anul 1998, Institutul de Cercetări Ecomuzeale Tulcea în colaborarea cu Şcoala Luncaviţa, Facultatea de Istorie Constanţa şi o misiune franceză condusă de arheologul Michel Maille, a deschis un şantier arheologic, care de şapte ani de zile scoate la lumină cultura primilor locuitori ai teritoriului Luncaviţei de astăzi şi pe baza căruia s-a înfiinţat un muzeu în interiorul şcolii.

Continuitatea este dovedită de aşezările epocii bronzului, atât în Luncaviţa cât şi în Rachelu, unde vânătoarea şi pescuitul rămân ocupaţii de bază alături de o agricultură în creştere. Specifice sunt uneltele din bronz, descoperite şi în Luncaviţa, pe terasa Pârâului Sorniac.

Urmează aşezările dacice şi apoi daco-romane, în număr de trei, ville rustiace, din secolele I-III, d.Hr, ceea ce atestă un real proces de romanizare al acestui spaţiu, aflat mult timp în aria de control a faimoasei legiuni V Macedonica, spaţiul luncăviţean situându-se la 20 km (Nord) de cetatea Arrubium (Măcin), la 12 Km (Nord-Vest) de Dinogeţia (Garvăn), la 30 km (Vest) de Troiesmis (Turcoaia), la 16 km (Est) de Noviodunum (Isaccea)
Perioada medievală este materializată, mai întâi prin castrul de pe cetăţuia Milan, apoi prin aşezările din jurul castrului bogat în ceramică şi morminte medievale. Numeroase monezi dovedesc un trafic intens în această zonă, aflată atât pe uscat cât şi pe apă în drumul care lega Ţările Romane de comerţul oriental.

Din sec. al XV-lea se observă din plin fenomenul transhumanţei, a cărui urme sunt întâlnite şi astăzi. Mocanii din Carpaţi s-au instalat în această zonă înfiinţând o Biserică în localitate în jurul anilor 1580 şi dând numele de astăzi al aşezării - Luncaviţa. De asemenea, numele lor de familie persistă şi astăzi: Mocanu, Malcea etc.

Ocupaţia turcească până în anul 1877 este caracterizată de numeroase aşezări turceşti, de antroponime (Ex: Gheormez), şi de arhaisme păstrate în limbajul cetăţenilor comunei:susuiac (porumbar), bageac (horn), iorgan (plapuma), ghiurlan (şobolan), etc.

După 1878, când Dobrogea a intrat în componenţa statului român, au luat fiinţă autorităţile administrative româneşti locale şi numeroşi cetăţeni din Moldova şi Ţara Românească care au luptat în Războiul de Independenţă vor fi împroprietăriţi, statul despădurind aproximativ 3.000 de ha.

Unul din pionerii administraţiei comunei Luncaviţa a fost Primarul Trandafir Iorga (primar între 1890-1912), care în 1898, obţinea de la Carol I, Regele României, un paşaport diplomatic, prin care avea liberă trecere în Franţa, pentru a cere ajutor autorităţilor franceze într-un proiect de aducţiune a apei potabile în interiorul comunei. Astfel, în 1910 Luncaviţa devenea prima localitate a Dobrogei cu sistem modern de alimentare cu apă potabilă, sistem care în mare parte, înlocuia o veche aducţiune romană, însă acum, bătrânele olane erau înlocuite cu tuburi din fontă fabricate în 1905 în Suedia şi care deservea prin 15 cişmele publice locuitorii comunei Luncaviţa.

Apa potabilă era colectată de la 7 km de Luncaviţa, din pădurile Munţilor Măcin, ajungea gravitaţional în cel mai înalt punct al localităţii şi cobora tot gravitaţional în cişmelele respective. Acest sistem funcţionează şi astăzi, (alăturat-paşaportul primarului). Cu această ocazie echipa franceză a observat frumuseţile zonei, potenţialul turistic al Munţilor Măcin şi a Luncii Dunării.

În perioada comunistă, deşi era pusă pe lista de demolări datorită unei răzvrătiri a localnicilor împotriva lui Nicolae Ceauşescu, Luncaviţa va rămâne o comună frumoasă şi înfloritoare datorită bogăţiilor zonei: Valea Fagilor din Munţii Măcinului şi peştele Lacului Crapina din Lunca Dunării. Asta până în 1988 când tot Nicolae Ceauşescu a îndiguit Dunărea, distrugând o inestimabilă bogaţie naturală-balta, înlocuind-o cu teren agricol, pe care astăzi îl lucrează marii fermieri agricoli şi din care, comuna, nu mai câştigă nimic, deoarece concesiunile făcute de stat (A.D.S.) nu au luat în considerare şi dreptul de proprietate al comunei Luncaviţa.