Elevii de la Şcoala de Arte şi Meserii îmbină ... Localnicii din comuna tulceană vând rogojinile, pălăriile şi papucii cofecţionate manual, după metode tradiţionale, în magazine online

La Luncaviţa, aproape 5.000 de suflete reuşesc să păstreze tradiţiile şi meşteşugurile vechi de sute de ani şi să le transmită mai departe în Europa prin mijloace moderne.

O gaşcă de puştoaice îmbrăcate trendy chicotesc în curtea unei şcoli vechi, de ţară, cu haznaua de lemn lângă terenul de sport. Te gândeşti că aceşti copii nu ştiu altceva în afară de calculator şi căşti în urechi. Însă, după ce s-a terminat pauza, aceleaşi puştoaice împleteau de zor coşuri, pălării şi papucei din papură.

Nu le obligă nimeni, nu stă profa’ cu băţul la spatele lor. Sunt copii cu vârste cuprinse între 14 şi 17 ani, copii simpli, de la ţară, care, deşi conectaţi la toate noutăţile lumii în care trăim, îşi iubesc satul natal cu tradiţiile şi meşteşugurile lui.

Aşa stau lucrurile în toată comuna. La graniţa dintre judeţul Galaţi şi Tulcea, în baltă, cum spun localnicii satului înconjurat de canalele Dunării, se află comuna Luncaviţa. Aproape 5.000 de suflete româneşti reuşesc să păstreze tradiţiile şi meşteşugurile vechi de sute de ani şi să le transmită mai departe în Europa prin mijloace moderne.


Familia Vascu şi-a deschis un atelier de împletit ... Primarul pozează tot ce prinde

Al doilea cel mai tânăr primar din ţară, Ilie Ştefan, a ajuns edil-şef la Luncaviţa la vârsta de 26 de ani. Şi-a terminat facultatea la Constanţa, după care s-a întors în satul natal pentru a candida la primărie. Eu am crezut că e tipu’ de la cablu sau electronistul de serviciu, când l-am văzut bântuind pe holurile primăriei îmbrăcat sport şi zâmbind întruna.

L-am recunoscut mai apoi de pe un afiş electoral. Declară bucuros că îşi iubeşte foarte mult satul natal şi că nu a stat mult pe gânduri atunci când s-a decis să se reîntoarcă în Luncaviţa.

Are un site pe internet actualizat şi complet al comunei, DVD-uri cu fotografii şi filmuleţe cu toate obiceiurile şi tradiţiile din comună, başca câteva documentare traduse şi în limba engleză. Pozează tot ce prinde, nu pleacă nicăieri fără aparatul de fotografiat după el. Noi îi facem poze lui, iar el nouă. Abia aşteaptă să ne prezinte "vedetele" satului.


Ţesăturile făcute în Luncaviţa au ajuns ... Produse promovate pe internet

Luncaviţa mai are un singur sat în componenţă, Rachelu. Nu este o comună foarte bogată, bugetul pe 2008 fiind de 70 de miliarde de lei vechi, însă bogăţia constă în tradiţiile şi meşteşugurile din această zonă, care sunt păstrate cu sfinţenie de o mână de oameni, "români până în vârful degetelor de la picioare", aşa cum îi numeşte primarul Ştefan.

Luncaviţa a fost bogată şi pe vremea lui Ceauşescu, fiind una dintre cele mai mari din ţară. Aici a existat o cooperativă de producţie în care se fabricau împletituri din papură. Un adevărat complex, situat pe locul fostului ghiol Crapina.

După 1990 s-a desfiinţat, însă meseria odată învăţată nu se mai uită. Familia Vascu s-a gândit să îşi deschidă un astfel de atelier şi, cu o investiţie de 50 de milioane de lei vechi plus ajutorul primăriei, au pus pe picioare o făbricuţă de împletituri, cu numai 6 angajaţi.

"Lucrăm numai la comandă, nu e cine ştie ce afacere, dar e ceva ce ne place. Şi facem şi bani", spune Aneta Vascu, administratoarea firmei Anisilva. O baracă de lemn, cu o plăcuţă pe care scria "împletituri din papură", aduce mai mult a atelier meşteşugăresc, business de familie, decât a fabrică, aşa cum e prezentată pe site.


De câţiva ani, ştergarele şi covoarele ... Meşteşugul se lipeşte de sufletul copiilor

Femeile care lucrează la Anisilva au împletit papură şi la cooperativa de odinioară. "Nu pot să spun că o fac din plăcere, o fac pentru bani, ca să mă întreţin, însă îmi şi place", spune una dintre angajatele familiei Vascu. Materia primă, papura, o iau din baltă.

De jur-împrejurul comunei, cât vezi cu ochii, este papură, cât să deschizi un combinat. Patronii atelierului plătesc oameni care s-o taie, s-o pregătească, iar mai apoi, mâinile dibace şi îmbătrânite de timp şi muncă ale sătenilor o transformă în opere de artă. Se fac pălării de soare, papucei, coşuleţe, platouri de fructe sau cutiuţe cu capac.

"Cel mai bine se vând rogojinile", spune Aneta Vascu, pentru că se folosesc la foişoare şi acoperişuri", mai spune Aneta. Oricum, în satul Rachelu, care este mai sărăcăcios decât Luncaviţa, majoritatea caselor sunt acoperite cu papură.

După ce mai facem câteva fotografii, noi lor şi primarul nouă, suntem îndrumaţi către şcoala veche, pentru a-i vedea pe copii la lucru.

"Punte de legătură între Sud şi Nord, trecut şi viitor" este un program în cadrul căruia copiii din România fac schimb de experienţă cu cei din ţara vecină, Ucraina. Ana Arcuş, directoarea şcolii de artă şi meserii din Luncaviţa, ne aştepta în sala de lucru.

O sală de clasă, dotată cu tablă de scris, catedră cu calculator pe ea şi mese de lucru, este plină ochi de copii. Pereţii sunt acoperiţi de păsări împăiate, obiecte vechi, panoplii şi împletituri. Un război de lemn, descompletat, câteva ţesături şi o mască de Crăciun stau cuminţi în rafturile sălii de clasă.


Principala activitate agricolă a ţăranilor din ... Ţesăturile merg la expoziţii cu vânzare

Vizavi de această şcoală veche s-a construit una nou-nouţă, placată cu piatră, vopsită în galben, cu geamuri de termopan şi teren de sport modern. Aceasta însă are haznaua de lemn lângă terenul de sport, care e practic un maidan, însă feţele copiilor sunt la fel de vioaie. Primarul promite că o va renova şi pe aceasta. Însă până atunci, micii meşteşugari mai au de îndurat.

"Copiii împletesc papură cu o plăcere deosebită. La început au fost mai reticenţi, însă când au văzut ce poate ieşi din mâna lor, au început să se încurajeze unul pe altul. Piesele pe care le realizează participă la târguri, la expoziţii cu vânzare şi aşa mai câştigă şi un bănuţ, care îi poate motiva, şi nici tradiţia nu se pierde", spune Ana Arcuş.


Marin Niculiţă îşi câştigă ... Două Mării, ultimele ţesătoare din Luncaviţa

De la şcoală am mers pe urma iilor şi ştergarelor ţesute manual, în satul Rachelu, pentru a le cunoaşte pe femeile care sunt în război de-o viaţă.

"Ne-am războit 30 de ani", spune Mărioara Chiru, cea mai vestită ţesătoare-meşter popular din Rachelu. O cunoaşte toată ţara prin intermediul lucrărilor ei. Ţese de la 16 ani, iar înainte de 1990 a lucrat la cooperativa meşteşugărească din Tulcea.

Am cam luat-o pe nepusă masă. Mărioara Chiru îşi ia la subraţ o cămaşă veche ţesută şi ne însoţeşte pe lângă cocioabele acoperite cu papură spre casa celeilalte Mării. "Acum nu mai ţese nimeni", spune femeia. Eu am fost şi la Muzeul Satului şi la Brukental, la Sibiu, peste tot pe unde mă chemau. Mi-a şi plăcut să am ţoale în casă şi pe pat, nu iubesc deloc carpetele şi păturile din comerţ", spune Mărioara Chiru.

Bani şi din sculptatul în lemn

Cealaltă Mărie are războiul montat în "camera de curat". Ne întâmpină bucuroasă, se îmbracă în costum naţional şi se aşază la război. Pe un perete are o carpetă kitschoasă, colorată viu, care i-a sărit imediat în ochi Mărioarei.

"Uite, mie nu îmi plac astea. Şi pătură pe pat... Aoleuu, femeia care are pătură în loc de ţoale de casă nu-i gospodină, asta-i părerea mea", spune Mărioara. Cealaltă Marie tace şi ţese. A fost ucenica Mărioarei şi tot ce ştie îi datorează ei.

Pe câmp, oamenii sapă, alţii cosesc iarbă... Birtul este aproape pustiu. Doar doi muşterii se sprijină în coate şi vorbesc despre pescuit. Cei îndemânatici împletesc papură, puştii se joacă pe calculator la centrul de informare din sat, iar alţii, ca nea’ Marin Niculiţă, sculptează în lemn şi împăiază turturele.

Bărbatul a avut un accident şi a rămas fără un picior. "N-am ce face altceva, din asta trăiesc. Am comenzi multe şi vând tot ce pot face cu mâinile astea două, să pot trăi", spune bărbatul. Şi trăieşte!

Sursa: Adevarul
Un articol scris de de Ovidiu Marincea
Publicat la data de 16 mai 2008 in Adevarul
Articol original: Adevarul

Galerie Foto