Istoric si populatie

Cele mai vechi urme materiale (unelte şi aşchii de silex) descoperite pe teritoriul comunei Luncaviţa - satul Luncaviţa, punctul La Ceair şi pe terasa dintre Valea Moacii şi Valea lui Purice - aparţin Paleoliticului (35 000-10 000 a.Chr.) şi Mezoliticului (10 000-5500 a.Chr.).
În condiţiile unei îmbunătăţiri evidente a climatului, la începutul Holocenului, zona va fi populată de comunităţi eneolitice aparţinând culturii Gumelniţa (a doua jumătate a mil. al. V-lea a.Chr.). Acestea vor întemeia aşezări pe malurile zonei de bălţi a Dunării (punctul La Cioara) şi pe terasele văilor interioare (Luncaviţa, punctele Mocuţa şi Cetăţuia). Unul din punctele de reper al preistoriei din Nordul Dobrogei este, fără îndoială, aşezarea-tell din punctul Cetăţuia. Descoperit încă din 1898 de inginerul topograf Pamfil Polonic - delegat de Grigore Tocilescu, directorul Muzeului Naţional de Antichităţi, să efectueze cercetări de suprafaţă amănunţite în diferite zone ale Dobrogei - situl face obiectul unor cercetări arheologice din a doua jumătate a sec. al XX-lea. În cadrul celor 4 m de depuneri rezultate în urma locuirilor succesive au fost identificate dovezi ale existenţei unor comunităţi de agricultori şi crescători de animale care au exploatat eficient resursele oferite de mediul înconjurător: diverse roci extrase din Munţii Măcinului şi Dealurile Niculiţelului, vânat din masivul forestier prezent în zonă, peşte din bălţile Dunării. În acelaşi context, a fost descoperită o cantitate impresionantă de ceramică şi numeroase piese din cupru. Populaţia gumelniţeană a stabilit numeroase contacte cu membrii unor comunităţi învecinate, fapt dovedit de prezenţa unor splendide fragmente ceramice pictate din aria culturii Cucuteni.
La sfârşitul mil. al V-lea a.Chr. şi începutul mil. al IV-lea a.Chr. îşi fac apariţia în zonă primele populaţii originare din vastul spaţiu aflat la nordul Mării Negre. Acest moment marchează o perioadă de profunde transformări la nivelul societăţilor preistorice, ce va culmina cu naşterea Epocii Bronzului. Prezenţa populaţiilor amintite anterior este marcată de numeroasele movile funerare identificate pe teritoriul comunei. Cercetările de la Luncaviţa, punctele Mocuţa şi Drumul Vacilor au condus la descoperirea unor morminte cu inventar relativ sărac, ce cuprinde ceramică, mărgele confecţionate din oase şi dinţi de animal sau din tablă de cupru.
Prima epocă a fierului (a doua jumătate a sec. al XI-lea - începutul sec. al VII-lea a.Chr.) este bine reprezentată prin descoperirile realizate pe teritoriul localităţilor Rachelu (intravilan, zona cimitirului actual) şi Luncaviţa (punctul Chetriceaua, Valea Luncaviţa, Valea Joiţei). Numeroasele materiale înregistrate cu acest prilej au fost atribuite culturii Babadag ale cărei comunităţi, parte a marelui neam tracic, au ocupat de altfel întregul ţinut dobrogean. Remarcăm ceramica - ceşti cu torţi supraînălţate, vase de tip borcan şi vase bitronconice - de culoare neagră decorată cu motive incizate.
În cea de-a doua epocă a fierului, în spaţiul sud-est european se individualizează marele neam al geto-dacilor, moment semnalat în operele autorilor antici Hecateu din Milet, Herodot, Sofocle, Hellanikos din Lesbos şi Thucydide. Noua civilizaţie este într-un permanent contact cu lumea greacă ai cărei reprezentanţi întemeiaseră câteva colonii pe litoralul vestic al Mării Negre încă din sec. al VII-lea a.Chr. Pe teritoriul comunei Luncaviţa această epocă este documentată de existenţa unor aşezări aflate pe Valea Luncaviţa. Alături de ceramica cenuşie, decorată cu brâuri alveolate, specifică populaţiei getice, au fost descoperite amfore greceşti produse în ateliere ceramice cunoscute (Rhodos).
În epoca romană (sec. I-VI p.Chr.), zona actuală a localităţilor Luncaviţa şi Rachelu a făcut parte din teritoriul unuia dintre cele mai importante centre din acea vreme, Noviodunum (Isaccea), sediul flotei romane de pe Dunăre (Classis Flavia Moesica). Din informaţiile existente, se pare că în zonă au fost organizat un important sistem defensiv. Amintim în acest context fortăreaţa de pe dealul Milanu, aflat la cca. 1 km de Luncaviţa, atribuită perioadei romane târzii (sec. IV-VI p. Chr.), care se întindea pe o suprafaţă de 225 × 75 m. Din acest punct, dar şi din sat, provin fragmente ceramice, tuburi de apeduct şi monede romane încadrate în sec. I-VI p.Chr. Monede din aceeaşi perioadă au fost descoperite şi în zona satului Rachelu, în punctul La vârful dealului (5 denari republicani şi unul din vremea împăratului Nero, dataţi în anul 65 p. Chr.). În această ultimă localitate este atestată şi o fortificaţie de tipul castella.
La sfârşitul sec. al X-lea teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră intră în componenţa Imperiului Bizantin. Din punct de vedere administrativ Dobrogea este asociată cu thema Paradunavon sau Paristrion. Noua unitate administrativă va cunoaşte o înfloritoare viaţă economică, fapt consemnat de izvoarele vremii şi de numeroasele descoperiri arheologice. Cronica lui Skylitzes-Cedren menţionează reocuparea şi refacerea de către trupele bizantine a fortăreţelor de pe vechiul limes scitic, între care se remarcă Noviodunum şi Dinogetia (Garvăn, com. Jijila). Aflate pe traseul dintre cele două cetăţi, Luncaviţa şi Rachelu poartă şi ele urme ale prezenţei bizantine, atestată mai ales prin descoperiri monetare: o monedă Vasile II – Constantin VIII (976 – 1028) şi numeroşi folles din sec. X – XII. În zona Luncaviţei au fost descoperite fragmente ceramice din sec. X – XI şi chiar XII, aparţinând culturii Dridu.
În condiţiile slăbirii Imperiului Bizantin, obligat sa facă faţă din ce în ce mai mult ameninţării turce în Asia Mică, Dobrogea intră în sec. al XIV-lea sub autoritatea domnilor Ţării Româneşti. Mircea cel Bătrân se va intitula într-un document din 1406 „…domn de amândouă părţile de peste toată Dunărea şi până la Marea cea Mare..” .
Pe planul vieţii economice, în sec. XIV-XV, comerţul maritim practicat de negustorii genovezi şi veneţieni pierde teren în favoarea celui realizat pe uscat în zona de nord a Dobrogei. Regiunea devine un spaţiu de tranzit pentru negustorii din Ţările Române, Peninsula Balcanică şi zona Mării Baltice. De pe teritoriul localităţii Rachelu provine un important tezaur monetar medieval format din groşi emişi de Petru I Muşat, domnitorul Moldovei, şi de Ivan Sraçimir, ţarul bulgar de la Vidin, cuprinzând aproximativ 2000 piese. Un număr însemnat de monede emise de Vladislav Vlaicu (1364-1377), domnul Ţării Româneşti, şi Petru I Muşat (1375-1391) au fost semnalate în Luncaviţa, punctul Petricea. Aceste descoperiri sunt un indiciu că în secolele XIV-XV exista o aşezare medievală în zona Luncaviţei, aflată în preajma unor drumuri comerciale importante. Remarcăm, desigur, importanţa pe care o avea moneda românească în schimburile comerciale din teritoriul aflat între Dunăre şi Mare.
În cea de-a doua jumătate a sec. al XV-lea Dobrogea va intra în stăpânirea turcească, fiind încadrată, pentru patru secole, în sistemul administrativ al Imperiului Otoman. Importanţa sa strategică şi militară a crescut în raport direct cu intensificarea rivalităţilor dintre marile puteri din răsăritul Europei. Începând cu sec. al XVIII-lea rolul său este în mare parte unul defensiv.
Prima menţiune - cunoscută în prezent - a localităţii Luncaviţa se regăseşte în defterul (registru) din 1573 emis de autorităţile otomane. Satul este de asemenea menţionat în defterele din sec. XVI-XVIII şi tapiurile (actele de posesiune) din sec. al XIX-lea.
Denumirile înregistrate de hărţi şi documente, confirmă existenţa unei numeroase comunităţi de autohtoni la Luncaviţa în timpul stăpânirii otomane. De la sfârşitul secolului al XVIII-lea, populaţia a fost formată în marea ei majoritate din români. Acest element etnic a fost alimentat de mocanii veniţi din Transilvania şi de familii originare din Muntenia şi Moldova. Cercetările arheologice realizate în cimitirul medieval din în punctul Cetăţuia au confirmat, de altfel, existenţa unei polulaţii creştine în perioada menţionată.
Cunoscutul agronom Ion Ionescu de la Brad, care a intreprins în 1850 o călătorie de exploatare a resurselor agricole din Dobrogea la cererea autorităţilor otomane, menţionează în studiile sale că Luncaviţa era “un sat curat românesc”. În 1878, la intrarea armatei române în Dobrogea, documentele de arhivă menţionează la Luncaviţa 1500 de suflete de români, biserică şi scoală românească.
Satul Rachelu apare menţionat într-o hartă statistică rusă realizată în timpul războiului ruso-turc din 1828-1829, regăsindu-se apoi în însemnările unor călători străini (agentul polon Korsak – 1849 ; consulul francez Guillaume Lejean - 1861 ; geologul german Karl Peters – 1864), români (Ion Ionescu de la Brad – 1850 ; Nicolae Bălăşescu – 1869-1874) şi în documentele turceşti din fondul tapiurilor emise între anii 1867-1877.
La începutul sec. al XX-lea erau înregistrate în cadrul celor două sate ale comunei 376 case, 38 bordeie, 12 prăvălii, 15 mori şi 12 fântâni. Satul Luncaviţa avea două biserici ridicate de către locuitori, prima, cu hramul Sf. Dumitru, în 1827, cea de-a doua, cu hramul Sf. Teodor, în 1898. Şi în Rachelu comunitatea a construit în 1859 o biserică cu hramul Sf. Nicolae. Instrucţia publică era asigurată de două şcoli - cea din Luncaviţa ridicată în 1890, iar cea din Rachelu în 1899-, având angajaţi doi învăţători.